Autor articol:
- 1The Graduate School of Creative Arts Therapies, Faculty of Social Welfare and Health Sciences, University of Haifa, Haifa, Israel
- 2The Department of Psychiatry, University of Michigan, Ann Arbor, MI, USA
- Tal Shafir -personal website |open access papers ♡
Reglarea emoțională este încercarea activă a unei persoane de a-și gestiona starea emoțională prin îmbunătățirea sau scăderea anumitor sentimente. Teoriile timpurii ale emoției susțin că originile emoțiilor provin din răspunsurile trupești. Această noțiune a fost reformulată în termeni neurofiziologici de către Damasio, care a susținut că emoțiile sunt generate prin transmiterea stării actuale a corpului către creier prin aportul interferențial și proprioceptiv. Modelele de activare ale creierului rezultate reprezintă emoții inconștiente și se corelează cu sentimentele conștiente. Astfel prin controlul deliberat al comportamentului motor și prin propriile percepții și interocepții, pot fi reglate emoțiile și sentimentele oamenilor.
Acest concept este utilizat în dans/mișcare (psiho)terapie unde clientul este ghidat să se miște într-un anumit fel, iar terapeutul îl ajută pe clientul să evoce, să proceseze și să regleze emoțiile specifice cărora acesta dorește să se adreseze. Explorarea și practicarea unor patternuri de mișcare noi și necunoscute pot ajuta clientul să experimenteze noi sentimente cu care acesta nu este obișnuit. Ideea că anumite calități motorii sporesc emoții specifice este utilizată și atunci când terapeulul oglindește mișcările clientului sau calitățile motorii pentru a simți ceea ce simte clientul și pentru a empatiza cu acestea. Datorită neuronilor oglindă, simțirea a ceea ce simte clientul este activată și prin observarea și vizualizarea mișcărilor și posturii acestora. Acest principiu poate fi folosit și de către terapeuții verbali, care ar trebui să fie conștienți de bidirecționalitatea acestui aspect: clienții care văd comportamentul motor al terapeutului sunt afectați inconștient de expresiile corporale ale terapeutului. Mai jos sunt discutate implicații suplimentare pentru psihoterapie și constatări privind activarea neuronilor oglindă.
Unul dintre obiectivele căutate deseori în psihoterapie este reglarea emoțiilor. Reglarea emoției este definită ca încercarea activă a unei persoane de a-și gestiona starea emoțională prin echilibrarea sentimentelor sau ca „procesele prin care indivizii influențează ce emoții au, când le au și cum experimentează și exprimă aceste emoții” (Gross, 1998, 2002). Reglarea emoțiilor este esențială pentru o funcționare psihologică sănătoasă. Deficientele în reglarea emoțiilor interpersonale au fost legate de tulburări psihice, iar pacienții care au fost învățați strategii de reglare a emoțiilor și-au îmbunătățit simptomele într-o varietate de tulburări emoționale (Farchione et al., 2012). În timp ce majoritatea studiilor anterioare ale tehnicilor aplicate pentru reglarea emoțiilor s-au concentrat pe strategii cognitive, cum ar fi reevaluarea, distanțarea și distragerea, sau pe strategiile comportamentale, cum ar fi expunerea pentru desensibilizare sau modularea răspunsului, una dintre cele mai ușor disponibile, dar subutilizate strategii este reglarea emoțiilor prin schimbări ale posturii și prin mișcare. Până în ultimii ani, această strategie era considerată o abordare alternativă bazată pe minte, bazată pe corp și era rar studiată științific, dar este de fapt extrem de compatibilă cu descoperirile neurofiziologice.
Primele teorii ale emoției susțin că originea răspunsurilor emoționale provine din răspunsurile trupești. Această noțiune, sugerată de Darwin (1872) și James (1884), a fost reformată în termeni neurofiziologici de Damasio. Potrivit lui Damasio, emoțiile sunt generate prin transmiterea stării actuale a
corpului către creier prin interocepție (intrarea fiind reprezentată de starea fiziologică a corpului, cum ar fi starea termică, metabolică, hormonală) și propriocepție (aport din mușchi și articulații). Modelele de activare a creierului rezultate, reprezintă emoții inconștiente și se corelează cu sentimente conștiente subiective (Damasio, 1999; Damasio et al., 2000; Damasio and Carvalho, 2013). Cadrul lui Damasio implică faptul că, prin controlul deliberat al comportamentului motor și prin propriile sale percepții și interocepții, sentimentele ar putea fi gestionate mai bine (Riskind, 1984).
O altă constatare neurofiziologică care susține reglarea emoțiilor prin mișcare, este activarea neuronilor oglindă în timpul observării motorii. Deși legătura dintre activitatea neuronilor oglindă și comportamentul rețelelor neuronale mai mari nu este cunoscută, s-a sugerat că neuronii oglindă au un rol în important în simulările imaginate. Se consideră că simularea imaginată (vizualizarea) creează în observator o simulare internă a mișcărilor observate, ceea ce duce la stimularea acelorași emoții resimțite și exprimate de persoana în mișcare observată (Niedenthal, 2007; Heberlein and Atkinson, 2009; Gallese and Sinigaglia, 2011). Acest proces de imitare vizuală care are loc în timpul observării motorii este baza empatiei emoționale (Nummenmaa et al., 2008; Decety, 2011).
În cele din urmă, s-a constatat că în timpul vizualizărilor ce implica mișcări motorii, sistemul motor este activat similar cu activarea sa în timpul execuției mișcării (Grezes and Decety, 2001; Filimon et al., 2007), cu excepția unei inhibiții suplimentare a puterii finale a aparatului motor (Guillot et al., 2012), cea care duce la simularea concretizată a mișcărilor. La rândul său, aceasta generează o experiență senzorială simulată a acestor mișcări (Naito et al., 2002) și uneori chiar schimbări reale ale ritmului cardiac și respirației (Decety et al., 1991) care, în consecință, pot provoca emoții similare cu cele experimentate în execuția motorie a acelorași mișcări. Paragrafele următoare vor demonstra modul în care efectele de reglare a emoțiilor, a execuției mișcării, a observației și a vizualizărilor sunt utilizate în psihoterapie.
Diferite tipuri de modificări ale comportamentului motor contribuie la reglarea emoțiilor bazate pe mecanisme de bază diferite (Shafir, 2015). Modificările cantitative ale comportamentului motor, adică intensitatea crescută și / sau durata activității musculare, cum ar fi în timpul exercițiului fizic, produc modificări în activarea autonomă a sistemului nervos (de exemplu, creșterea frecvenței cardiace) și în procesele metabolice, care generează o multitudine de modificări fiziologice (de ex. , modificări ale nivelului hormonilor, neurotransmițătorilor, factorilor trofici, sistemului endocannabinoid, funcției sistemului imunitar), care ridică starea de spirit și contribuie la reducerea stresului, anxietății și depresiei. În plus, există dovezi care sugerează că modificările calitative ale comportamentului motor, cum ar fi implicarea în expresii faciale specifice, posturi și mișcări ale întregului corp, utilizează probabil mecanisme diferite pentru a îmbunătăți afectele corespunzătoare. Acest mecanism se bazează probabil pe aportul proprioceptiv la creier în ceea ce privește starea actuală a modelului de activare musculară a corpului și configurațiilor și asocierilor existente în creier între anumite inputuri proprioceptive și emoții specifice(Lee et al., 2006; Hennenlotter et al., 2009). Aceste asocieri sunt probabil parțial înnăscute și parțial învățate: unele asocieri, cum ar fi între îngheț și frică, între micșorarea și coborârea posturii corporale și expresia timidității și supunerii sau între activitățile de redirecționare a atenției, cum ar fi îngrijirea sau mușcarea buzelor și stres (Troisi, 2002), aceste legături sunt întâlnite și în regnul animal și sunt probabil înnăscute. Alte asocieri sunt probabil învățate prin procesul de învățare Hebbian, similar cu procesul de învățare a reprezentărilor conceptuale ale acțiunilor, bazate pe teoria vizualizări mișcării și sensul acestor acțiuni (Aziz-Zadeh and Damasio, 2008), deși această propunere nu a fost încă dovedită prin cercetare. Alte două strategii bazate pe activarea mușchilor pentru reglarea emoțiilor sunt relaxarea musculară progresivă, care reduce stresul (Pawlow and Jones, 2005) și exerciții specifice de respirație, care sunt capabile să reducă stresul (Brown and Gerbarg, 2005) sau să inducă stări emoționale diferențiate (Philippot et al., 2002).
Exercițiul (adică, modificări cantitative ale comportamentului motor) s-a dovedit a fi eficient în reducerea depresiei ușoare până la moderate atât în cazurile clinice, cât și în cele nonclinice (Rethorst et al., 2009; Josefsson et al., 2014), precum și în reducerea anxietății într-o varietate de tulburări de anxietate (Strohle, 2009; Asmundson et al., 2013). Drept urmare, acum se recomandă din ce în ce mai mult exercițiile fizice ca o alternativă naturală, mai sigură, cu costuri reduse la medicamente sau ca o intervenție augmentată alături de medicamente, pentru o serie de afecțiuni și tulburări mintale. Relaxarea musculară progresivă și modele de respirație specifice sunt adesea învățate și utilizate pentru reducerea stresului ca parte a strategiilor predate în terapia cognitivă comportamentală. În ceea ce privește asocierile dintre anumite posturi și mișcări și emoții specifice, acestea sunt utilizate pe scară largă în terapiile somatice și în dans/mișcare (psiho) terapie (DMT). Aceste asocieri între anumite mișcări specifice și emoții corespunzătoare sunt utilizate în DMT (Dance Movement Therapy) pentru reglarea (de exemplu, elicitarea sau diminuarea) anumitor emoții prin diferite intervenții ce implica mișcarea, observarea acesteia și vizualizarea mișcărilor asociate; toate aceste trei procese pot fi utilizate și în practicarea altor forme de psihoterapie.
În timpul execuției mișcării, așa cum am menționat mai sus, aportul propriu-receptiv din mușchi și articulații evocă în creier o emoție asociată. Întrucât corpul nostru este întotdeauna într-un anumit tip de postură, fie că ne culcăm, ședem, stăm sau suntem în mișcare, postura pe care o presupune un individ și tipul de mișcări în care este angajat au un efect constant și continuu asupra stării sale afective . Diferite posturi și modele de mișcare sunt asociate și evocă emoții diferite (Duclos and Laird, 2001; Carney et al., 2010; Shafir et al., 2013, 2016; Koch, 2014; Koch et al., 2014). Acest concept este utilizat în terapia comportamentală, când pacienții sunt încurajați să zâmbească ca intervenție comportamentală care să îi ajute să-și îmbunătățească starea de spirit, chiar și atunci când zâmbetul este inițial artificial. Activarea mușchilor faciali într-o expresie care este asociată cu fericirea evocă sau sporește această emoție asociată, ceea ce duce la îmbunătățirea stării de spirit. Această noțiune este folosită în mod similar în DMT în diferite moduri, prin activarea mușchilor întregului corp: pentru a ajuta clienții să-și ridice și / sau să-și proceseze sentimentele, terapeuții de dans/mișcare îi îndrumă pe clienți să își miște întregul corp în moduri particulare.
Clienții sunt adesea încurajați în timpul unei ședințe DMT să de-a o formă, să improvizeze și să exprime în mișcare problema pe care încearcă să o rezolve și cum ar proceda cu privire la rezolvarea acesteia, precum și atitudinea lor față de o anumită persoană sau situație, sau răspunsul lor comportamental sau emoțional la anumite condiții sau stimuli (Bernstein, 1995). Aceste mișcări provoacă și sporesc emoțiile care le sunt asociate, ajutând clientul să identifice, să regleze și să proceseze conștient sentimentele asociate (Mills and Daniluk, 2002). În plus, terapeuții îi pot ajuta pe clienți să-și exploreze sentimentele prin sugestii de a se mișca în feluri asociate cu atitudini diferite (Ginsburgs and Goodill, 2009). Terapeuții ghidează clienții să-și regleze emoțiile, sugerând să se miște în moduri specifice care promovează mișcările asociate cu o emoție dorită și/sau sugerând să reducă și să evite modelele de mișcări asociate cu emoțiile nedorite. De exemplu, sugerând să exersăm mișcarea cu capul ridicat, privirea îndreptată drept înainte, iar cu spatele drept și pieptul ridicat și extins, un terapeut poate ajuta un client să experimenteze și să crească sentimentele de încredere în sine și de mândrie. În schimb, oferirea de „teme” unui client, pentru a evita în mod conștient să privească în jos, să-și lase umerii jos și pieptul, etc., în timpul activităților zilnice, poate contribui la reducerea sentimentelor apăsătoare. Un alt mod important prin care terapeuții de dans/mișcare terapie folosesc mișcările pentru a afecta starea emoțională a clienților lor este invitarea clientului să exploreze și să practice modele motorii noi și necunoscute. Îndrumând clientul să-și extindă vocabularul motor, terapeutul îi ajută să învețe și să practice noi modele motorii, ceea ce duce la experimentarea unor sentimente dezirabile la care clientul nu a mai avut acces înainte.
Principiul execuției motorii ca mijloc de a afecta emoția poate fi folosit nu numai în DMT, ci și în alte forme de psihoterapie, de exemplu, solicitând clienților să-și schimbe postura de ședere în timpul unei ședințe de terapie verbală: dacă un client obișnuit să stea într-o poziție închisă, îndoită își schimbă poziția de ședere într-una deschisă, ridicată, acest lucru ar putea afecta întreaga sa experiență în timpul sesiunii de terapie.
Principiul execuției motorii ca o modalitate de a spori sentimentele asociate poate fi utilizat nu numai de clienți, ci și de terapeuți. Nu este neobișnuit ca un terapeut DMT să reflecte mișcările sau calitățile motorii ale clientului său. În timp ce oglindirea mișcării servește de obicei pentru a oferi feedback clientului și / sau a sentimentului de a fi observat și acceptat, este de asemenea utilizat pentru a crește empatia și înțelegerea terapeutului asupra stării emoționale a clientului (McGarry and Russo, 2011). Imitarea mișcărilor clientului sau calitatea mișcărilor sale evocă în terapeut aceleași emoții resimțite de către clientul său în mișcare. Acest lucru poate fi făcut și de un psihoterapeut verbal. Prin oglindirea posturii de ședință a unui client și a modificărilor posturii sale de-a lungul ședinței terapeutice, terapeutul poate simți mai bine fluctuațiile emoționale ale clientului în timpul sesiunii.
În plus față de execuția motorie, observația motorie poate spori și în observator emoția asociată cu mișcările observate(Shafir et al., 2013). Acest lucru se realizează probabil prin activarea neuronilor oglindă, după cum am explicat mai sus. Observând mișcările clientului, acordând o atenție deosebită sentimentelor trezite, terapeutul poate simți mai bine ceea ce simte clientul. Acest lucru este valabil nu numai pentru terapeuții de dans / mișcare terapie, ci pentru orice terapeut (verbal sau o altă orientare) care observă mișcările clienților, din momentul în care intră în cameră, cât și în timpul ședinței de terapie. Mișcările în acest scop nu trebuie să fie doar mișcări mari care implică întregul corp, așa cum sunt adesea efectuate în timpul ședințelor DMT, dar pot fi orice tip de mișcare efectuată în timp ce stau și vorbesc, inclusiv expresii faciale, gesturi, activități ritmice sau repetitive care exprimă stresul (Troisi, 2002), schimbarea poziției în timpul ședinței etc.
Trebuie menționat, totuși, că, deși privirea anumitor mișcări îmbunătățește sentimentele asociate cu mișcările observate, cercetările au arătat că exersarea mișcării duce la sentimente mai intense în comparație cu sentimentele evocate în timpul observării a acelorași mișcări (Shafir et al., 2013). Astfel, dacă un terapeut care observă un client nu este sigur cu privire la sentimentele clientului, imitarea clientului sau executarea calităților motorii similare (Shafir et al., 2016) ar putea ajuta terapeutul să-și clarifice și să identifice acele sentimente, ridicând astfel nivelul de înțelegere a acestora. Într-adevăr, Sletvold (2015)) a adoptat această idee în modelul său de supraveghere clinică, în care supervizorul i se cere să-și asume fizic poziția pacientului său și de acolo să exploreze empatia în profunzime.
Deși oglindirea mișcărilor clientului este o tehnică folosită adesea în DMT, uneori este inadecvată, iar terapeutul trebuie să se bazeze doar pe observarea motorie pentru a înțelege și empatiza emoțiile clientului. În astfel de ocazii, este important să știm că abilitatea de a transforma observațiile expresiilor motorii într-o simulare internă a acelor mișcări și astfel să simțim emoțiile asociate, este o abilitate pe care terapeuții o pot dezvolta și îmbunătăți. Două descoperiri neuroștiințifice susțin această noțiune. Primul este cel al lui Catmur et al.’s (2007, 2008) care constată că sistemul neuronilor oglindă este plastic și se dezvoltă prin învățarea senzor-motorilor. Implicarea acestei constatări este că prin practicarea mișcărilor necunoscute care nu se află în mod normal în repertoriul motor al unui terapeut, cum ar fi, de exemplu, mișcări stereotipice ale copiilor autiști, mișcări diskinetice ale persoanelor cu Parkinson sau mișcări foarte rapide, frenetice -pentru un terapeut al cărui comportament motor firesc este lent și calm, terapeuții prin dans/mișcare pot învăța să înțeleagă mai bine sentimentele asociate și evocate de astfel de mișcări necunoscute. A doua descoperire este cea a lui Calvo-Merino et al. (2005, 2006) care a descoperit că sistemul de oglindire este activat mai mult atunci când observăm mișcări care se află în repertoriul nostru motor, în comparație cu mișcări la care avem puțină sau deloc experiență. Această constatare implică faptul că cu cât experiența cu o anumită mișcare este mai personală, cu atât este mai ușor să se simuleze interior această mișcare și să simtă emoția asociată. Această constatare subliniază importanța pentru terapeuții prin dans/mișcare de a avea o gamă largă de experiențe de mișcare și un vocabular motor dezvoltat: cu cât este mai experimentat un terapeut prin dans/mișcare într-o varietate de stiluri de mișcari diferite, cu atât va fi mai ușor să oglindească, să empatizeze și să „simtă” o varietate de oameni care se mișcă cu modele motorii diverse.
Un lucru important de reținut în legătură cu activarea neuronilor oglindă în timpul observării motorului este că ni se întâmplă tuturor. Acest lucru înseamnă că, similar cu capacitatea terapeutului de a deduce ceea ce simte clientul pe baza mișcărilor și posturii clientului, clientul poate simți sentimentele terapeutului atunci când observă limbajul corporal al terapeutului. Terapeuții ar trebui să fie conștienți de această reciprocitate și să-și monitorizeze și să controleze în mod constant limbajul corpului, evitând mișcări și posturi care pot afecta negativ clienții și adoptând posturi și mișcări care pot afecta pozitiv procesul terapeutic. Cu toții avem o tendință naturală de a imita automat și inconștient comportamentul oamenilor cu care interacționăm (Chartrand and Lakin, 2013). În timpul unei ședințe terapeutice, de exemplu, cu un client deprimat, terapeutul ar trebui să fie conștient de cât de mult adoptă automat poziția lipsită de speranță și letargică a clientului în fața ei. Deși adoptarea unei posturi ușor similare poate oferi clientului un sentiment de empatie, adoptarea pe deplin a neputinței clientului, postura flască ar putea oferi clientului un mesaj de disperare și incapacitatea terapeutului de a-l ajuta. Un alt exemplu evident ar fi evitarea conștientă a oricărei expresii faciale sau corporale a dezgustului pe care un client ar putea să îl trezească într-un terapeut.
Deși unii clienți se pot simți inconfortabili văzându-se oglindi, studiile au arătat că majoritatea oamenilor se simt mai pozitivi față de cineva care îi imită. În timp ce unii cercetători au atribuit acest fenomen unei legături sociale sporite și a apropierii interpersonale (Lakin et al., 2003) sau o indicație a raportului pre existent (Scheflen, 1964), descoperirile recente sugerează că motivul este că respectarea mimicii declanșează recompense în regiuni de procesare conexe din creier, ceea ce duce la provocarea de efecte pozitive. Kühn et al. (2010) a arătat că a fi imitat în comparație cu a nu fi imitat activează zonele creierului care au fost asociate cu procesarea emoțiilor și recompense, și anume cortexul orbitofrontal medial/cortexul prefrontal ventromedial și că aceste regiuni prezintă o conectivitate eficientă mai mare cu corpul striat și mijlocul posterior al cortexului insular în timp ce este imitat în comparație cu a nu fi imitat. Acest fenomen este utilizat în DMT atunci când terapeutul se alătură clientului și se deplasează în fața lui sau în partea sa, oglindind mișcările sale. Un astfel de comportament al terapeutului îl face adesea pe client să se simtă liniștit, susținut și înțeles de către terapeut; acest aspect întărește conexiunea dintre client și terapeut (McGarry and Russo, 2011). Această strategie poate fi folosită și de către alte tipuri de terapeuți, care pot imita în mod conștient gesturile mici ale clienților lor sau modificările poziției șezând în timpul sesiunilor terapeutice. De fapt, literatura existentă conține mai multe exemple care demonstrează eficacitatea unei astfel de strategii: Maurer and Tindall (1983) au descoperit că juniorii de liceu percepeau nivelul de empatie al consilierilor lor ca fiind mai mare atunci când consilierii stăteau într-o postură care era congruentă cu propria lor, postură în timpul sesiunii de consiliere în comparație cu o postură ne congruentă. Ramseyer and Tschacher (2011) au descoperit că relațiile psihoterapeutice care s-au caracterizat printr-o sincronie non-verbală ridicată între pacient și terapeut în timpul sesiunilor față în față, au fost evaluate de pacienți ca având o relație de calitate mai profundă între pacient și terapeut; autoeficiență pacienților a fost mult mai ridicată în cadrul ședințelor cu pasaje non-verbale, decât relațiile terapeutice caracterizate prin scăderea unei astfel de sincronii non-verbale. În plus, pacienții cu sincronie ridicată au avut o reducere mai mare a simptomelor și modele de atașament mai puțin sigure la sfârșitul tratamentului.
De asemenea, s-a descoperit că exercițiile de vizualizare a anumitor mișcări îmbunătățesc emoțiile asociate cu mișcările imaginate (Shafir et al., 2013). Clienții cu dizabilități mecanice sau bolnavi fizic, cu capacități motorii limitate, pot utiliza vizualizările mișcărilor motorii în loc de execuție motorie pentru a provoca emoții dorite, imaginându-se, de exemplu, alergând pe plajă sau dansând la o petrecere, pentru a-și îmbunătăți starea de spirit. Clienții pot folosi, de asemenea, imagini motorii ca parte a exersării prin simulare mentală a unui răspuns comportamental dorit, de exemplu, imaginându-se stând într-o postură împământată, deschisă și fermă, pentru a se ajuta să se simtă mai încrezători și mai siguri de sine atunci când exersează mental asertivitatea într-o situatie sociala dificilă. în timpul unei interacțiuni sociale dificile. Terapeuții, pe de altă parte, ar putea folosi imagini motorii pentru a îmbunătăți efectele empatice ale observării motorii, imaginându-și ei înșiși făcând mișcările pe care le observă la clienții lor.
În concluzie, bazat pe teoriile inițială ale emoției, sistemul neuronilor oglindă și activarea specifică a creierului în timpul observației motorii și a imaginilor motorii, comportamentul motor, observația și imaginația -acestea pot afecta starea emoțională a clienților, iar acestea pot fi utilizate în moduri diferite și adaptate în timpul psihoterapiei.
P.S. Daca va doriți să participați la un proiect inedit ce implică mișcarea, dansul și desenul, vă invit în luna mai (Urmărim cum se desfasoara situația cu COVID19 și în funcție de acest aspect vom reprograma întâlnirea) să îi cunoașteți pe minunații de la Segni Mossi. Mai multe detalii gasiți aici. Vă las mai jos un filmuleț, poate vă stârnește curiozitatea ♡